Mi-e frică de poeziile mele
Nimeni nu le dă mâncare
Şi nici apă nu le dă
Chiar dacă e torid, epuizant
Se hrănesc cu evitare
Şi emoţii alterate
Cu zilele în care nu s-a întâmplat absolut nimic
Cu răspunsurile pasiv agresive
Cu logica rasturnată
Cu propria lor captivitate
Cu bariere invizibile
Cu fragilitate greşit interpretată
Cu diverse distincţii contondente fixate cu vanitate
În piept
Cu mici nedreptăţi strâmbe la colţuri
Cu verbe la condiţional optativ
Şi mai ales cu aş vrea
Cu drame replicate după primul model perfect
Cu linişte falsă care explodează când o strângi în braţe
Şi foamea creşte în poeziile mele, devine critică
Într-o seară, când mi se vedea prin rochie umărul bronzat
Pot să jur că mi-au şoptit
Tu urmezi.